Nu-mi sparge inima cu indiferenta ta zdrobitoare
Caci sufletul meu e ingenunchiat la faţa-ţi zâmbitoare
Lasă-mi speranţa si lasă-mi o crăpatură de dorinţă
Pentru a putea spera luptând cu mai multa voinţă
Nu-mi otravi corpul cu privirile tale dureroase
Pline de reprosuri, jigniri si de ura bolnavicioase
Lasa-mi curajul si lasă-mi o clipa, si am sa iti vorbesc
Arătându-ţi si explicându-ţi cat de mult te iubesc.
Nu-mi arunca cuvinte ucigătoare, zgomotos de goale,
Pentru a-mi distruge simţirile cu gândurile tale.
Lasa-mi dorinţa, plină de fragmente frumoase poetice
Pentru a-ti incalzi auzul cu vorba ce prin ureche trece
Nu-mi interzice sa simt sau sa traiesc
Caci fara iubirea ta nu as putea nici sa gandesc
Lasa-mi inima sa bata, prin vene gândul fulgerator sa treacă
Departe in văile pline de iubire,unde doua inimi au sa petreaca!
Ma gandeam eu astazi..da,iarasi ma gandeam:)..
Unde ar trebui sa inceteze concesiile facute celor din jur?Cat de mult ar trebui sa ‘lasam’ de la noi ?Stiu ca trebuie sa ii acceptam pe cei din jur asa cum sunt,fara sa incercam sa-i schimbam catusi de putin..dar daca astepti de la cei de langa tine mai mult si,desi arati asta,nu se intampla nimic?Veti spune:”Schimba oamenii din jurul tau!”..Dar oare ar trebui vreodata sa coboram stacheta?Nu pot oamenii sa se schimbe?Sau,mai bine spus,vor oamenii sa se schimbe vreodata?Desigur,suntem obligati de imprejurari sa fim mai flexibili,dar rareori se schimba mentalitatea…
In rest sunt versuri atat de sincere si directe.Imi plac.